Câte ceva despre Marketingul Dorului

ciurdaMi se pare că trăim azi într-o singurătate interactivă. Însingurați, dar foarte stresați…
În concediu vrem să ne remontăm, să ne odihnim, dar nu ne prea iese.
În privința turismului rural, totul e setat pe clișee. Te întrebi uneori la ce să mai mergi la țară? Păi…la “agroturism”.

Văd emisiuni despre agroturism, care pornesc de la premisa că turiștii sunt tâmpiți. Vezi bine, s-ar bucura să vadă niște vaaaci, niște găiiini și să mănânce niște sarmale și niște ciorbă de perișoare…Invariabil, din clișeu nu lipsește “palinca” sau “pomana porcului”, la care iau parte ciopor, turiștii. Poate și o găleată din plastic, protagonistă principală în ritualul mulsului vreunei erbivore neaoșe. Nu contest că și acestea sunt necesare. Doar că “oferta” nu ar trebui să se rezume la atât.

Dragilor, atunci când petreceți câteva zile la țară, s-ar putea să nu vă doriți o gazdă care are vreo zece camere în grijă, iar interacțiunea cu ea sa fie doar de genul: “unde pot fierbe și eu niște cremwurști pentru ăla micu?” Cred că tradiționala ospitalitate românească ar trebui să înceteze să mai fie doar o noțiune goală, de circumstanță.
Nu exclud și nu contest prezența minihotelului in spațiul rural. Dacă un turist dorește condiții de stațiune ca la Poiana Brașov sau Predeal, eu chiar nu văd nimic rău în asta.
Eu contest doar maimuțăreala “tradițiilor” din hotelurile rurale, lucru evident în localitățile în care avem pensiune lângă pensiune cu parcări pline de mașini: B, CT, BV TM, PH, CJ; SB, GL… Acolo vorbim deja de stațiuni in toată regula.

Calitatea turismului rural este înțeleasă uneori greșit, ca sumă a unor facilități inestetice și inoportune, oferite adesea sub formă de kitsch, în mijlocul unor peisaje superbe și interesante.
Se investește în inepții arhitectonice numite „pensiuni”, care adesea nu corespund normelor urbane, încercând doar să le imite stângaci, dar nici celor rurale, fiind în total dezacord cu mediul și peisajul.
Mai mult, se consideră în mod eronat că agroturismul ar avea legatură cu ATV-urile. Acești mici poluatori și ucigași ai liniștii rurale sunt folosiți pe scară largă de către turiștii români în sate, făcându-se o confuzie fatală între „off road” și spațiul public.

Normele de autorizare ale pensiunilor agroturistice, se focalizează pe confortul întâlnit în orașe, fapt ce determină o COMPROMITERE A AUTENTICULUI ÎN ÎNSĂȘI ESENȚA SA –  MODUL DE VIAȚĂ. Pe de altă parte, aceste norme impuse și repede însușite de populația rurală neavizată, generează frânarea agroturismului autentic și tradițional, care poate și trebuie să ne definească într-un domeniu în care românii nu au dat niciodată greș (până acum): SPIRITUALITATEA.
Cred că lipsește includerea modului de viață al populației locale, a “producției și serviciilor specifice”, a tradițiilor religioase și folclorice, ÎNTR-O STRATEGIE INTEGRATĂ ȘI UNITARĂ DE MARKETING.

Dacă gazda nu locuiește acolo, dacă nu stă la un taifas, dacă nu are răgaz, totul devine forțat.
Ar trebui să ai sentimentul că vii la neamuri bune. Confortul e dat și de faptul că, atunci când tu ai chef, gazda e prin preajmă să stea la o poveste. Cred că o gazdă ar trebui să aibă și un dozaj bun al modestiei. Clișeul din mintea vilegiaturistului este că omul de la țară e bucuros de oaspeți, e simplu, nepervertit și foarte bun cunoscător al locurilor unde are casa.
Pentru un călător care vine la mine, eu trebuie să investesc ceva din viața și timpul meu. Fiindcă mărimea gospodăriei trebuie să fie una obișnuită, abordabilă de către toți ai casei. Dacă ajungi ca gazdă să fii stresat pentru că vrei să faci zece lucruri odată ca să căștigi mult, atunci ar trebui să investești într-un minihotel, să poți aduna banii de pe cazare, de pe mâncare, de la bar, de la vânzarea și închirierea a tot felul de lucruri.
În opinia mea, gazda ar trebui să ofere odăi, nu camere, să stea la taifas, nu să ofere doar informații, iar dialogurile din pridvor sau cerdac, să fie pe măsura oaspeților.
Popasul făcut la tine ca gazdă trebuie să fie tihnit, să arate că este un Acasă al tău care devine temporar un Acasă al oaspetelui.
Dacă nu folosești ștergare, năframe, ulcioare și cupe din zona ta etnografică, lăsându-le doar (eventual) pe pereți, nu poți avea pretenția că faci turism rural.

Pe scurt,  odaia și taifasul  ar trebui să definească atmosfera, iar baia cu duș ar trebui să definească condițiile. Bine, și turistul ar trebui să se socotească vilegiaturist. E o chestiune de abordare și de atitudine din partea amândurora.

 

Muzeul de Icoane pe Sticla

 

Ⓒ copyright Adrian Stoia

Anunțuri